Mi se întîmplă tot mai des în ultima vreme să fiu mută. Muţenia asta poate fi un mare neajuns, o mare calitate sau doar o favoare pe care le-o faci celorlalţi sau pe care ţi-o faci ţie. Şi dacă nu strig, nu urlu, nu reproşez, nu lovesc, nu înseamnă că înghit totul. E un filtru undeva înăuntru ce face o selecţie la care nimeni altcineva nu are acces. Cel mai dificil este cînd această selecţie se aplică celor pe care îi ştii de-o viaţă, nu că ai fi crezut vreodată că se poate ajunge aici, cărora le datorezi foarte multe, dar ăsta nu mai e ceva simţit, ci doar ştiut. E incredibil cît de puţin mai e de simţit după ce pierzi atît de mult. Măcar să poţi înţelege de ce.