Incredibil, dar am primit plîngeri că nu mai scriu pe blog. Lăsînd deoparte faptul că în general scriu şi spun multe prostii, tăcerea asta nu e cu premeditare. Pur şi simplu e o perioadă în care re-gîndesc şi re-simt (mă şi resimt, de altfel) multe lucruri. Nu fac progrese prea mari, însă fac şi eu ce pot. Am şi au tot tras de mine şi, de fapt, nu e niciodată de ajuns.
Am făcut deunăseară ordine în hîrtii. Eu cînd umblu să aranjez hîrtii rareori reuşesc să fac asta, însă îmi reuşeşte aproape întotdeauna o depresie frumos asezonată. De-asta aş fi tot amînat, de altfel, momentul, dacă nu s-ar fi umplut casa de hîrtii, ceea ce devenise destul de periculos pentru siguranţa personală. Imaginaţi-vă, să mori îngropat în hîrtii! Şi mai e un lucru care-mi reuşeşte mai mereu, deşi eu încerc de fiecare dată să nu, anume că nu arunc, de fapt, mai nimic. Deci, vedeţi, nu sînt în stare nici măcar să fac un pic de ordine, atîta măcar ca să ştiu de pe unde să mă adun. Ceea ce vroiam de fapt să vă spun, în loc să bat cîmpii aci, cînd puteam foarte bine să mă apuc să fac ordine în hîrtii cu adevărat, este că nu mai pot citi, nu mai pot scrie, nici măcar nu mai simt mare lucru, ci doar ascult în prosteală aceleaşi muzici over and over again, la “radioul minţii mele”, cum zice un tip care scrie extraordinar şi de care veţi auzi în curînd.
“Silence is easy, it just becomes me”