Norma Adei

Pentru că mi-am dat demisia şi am timp liber, prietena mea cea mai bună, Ada, s-a gîndit să-mi reorganizeze viaţa şi mă pune să citesc. Mă aşteptam eu la ce-i mai rău, dar aşa ceva chiar nu se face unei prietene! Zice să mai pun şi eu mîna pe o carte, că de-atîtea muzici ce am în cap, nu mai sînt în stare să gîndesc, iar neuronu’ ăla trebuie să aibă şi el ceva activitate. Dar, să vedem ce mi-a dat de citit. Ca să cultivăm cultul personalităţii... ei, să începem, zice, cu Ada sau ardoarea a lui Nabokov. Cum de Ada am parte zilnic, iar asta îmi mănîncă toţi nervii, aleg ardoarea. „Ada sau ardoarea!!” zice, „Nimic nu ştii. Cum m-oi fi împrietenit eu cu tine?!” Bine, zic, o aleg pe Ada; şi cum pe ea o citesc ca pe o carte deschisă, am rezolvat-o, nu? Se încruntă şi mă pune încă o dată la punct. Bine, fie..., îmi zic, gîndindu-mă că o păcălesc eu cumva. A doua carte: Conjuraţia imbecililor, John Kennedy Toole. Ha! Păi, nu sîntem înconjuraţi de imbecili? Viaţa sigur bate cartea aia! Cu un ton superior, cum face de obicei, îmi dă peste nas zicînd că, dacă nu citesc, o să ajung exact ca ei şi să mă vadă ea atunci! Şi asta n-ar fi atît de grav, dar a trecut la ameninţări serioase: nu-mi mai dă cafia (urăşte cuvîntul ăsta!), nu mă mai scoate în Lăptărie, nu mă mai lasă la concerte, îmi confiscă muzicile şi alte lucruri d-astea absolut îngrozitoare. Cum nu sînt un caracter prea tare, sînt nevoită să accept. Totuşi, reuşesc să obţin ceva: cea de-a treia carte este una de bucate! Se oferă chiar să mă ajute. Eu gătesc şi ea mănîncă. Mă scuzaţi, am multă treabă, merg să caut nişte ingrediente – cianură, stricnină, etc.