Kramer in the subway

Mă gîndeam azi ce mă enervează cel mai tare la metrou: că se năpusteşte lumea să urce în tren tocmai cînd vreau să cobor, curentul de aer de la ieşire/intrare, barbaţii care stau pe scaun, dar cu mîinile în sus pe bară - cum era aia? "aruncaţi-vă mîinile-n aer, cine nu şi le prinde e fraier" (ei, ăştia nu e fraieri, şi le prind. De bara de sus). Asta mai ales dacă e vară şi li s-a terminat săpunul. Ei, dar cel mai mult mă inervează cînd se năpusteşte toată lumea să ocupe un loc. Eu, care sînt mai bleagă aşa de felu' meu, nu fac chestia asta. Dacă găsesc un loc bine, dacă nu, nu. Astă-seară, la Eroilor, unde vine pentru Industriilor un tren gol, eram chiar în dreptul uşii (că aşa nimerisem), aşa că aveam toate şansele să prind şi eu un loc fără prea mari eforturi. Soseşte trenul, nici nu se deschid bine uşile şi e plin, iar eu sînt tot în picioare. De fiecare dată cînd se întîmplă asta, mă simt aşa solidară cu preferatu' Kramer care, săracu', deşi luptă cu disperare, nu mai găseşte niciun loc liber în tren.

P.S. Chiar dacă v-a plictisit textul, daţi neapărat pe link, că vă trece. Vedeţi să nu vă înecaţi de rîs!