...

Cînd totul este distorsionat, ţi se pare că eşti un gînd imens care te urmăreşte pînă acolo unde nu ai mai fi vrut să te intorci, unde treptele sînt întotdeauna prea abrupte ca să le poţi urca sau coborî, făcute din spaimă şi senzaţia că nu te-ai putea sfărîma în mai multe bucăţi, ca să intre fiecare în cămăruţele care te căptuşesc; e cam atunci cînd pleci şi ştii că nu te mai întorci, aşa că vrei să mai arunci o ultimă privire peste camera ta înainte de a închide uşa, după ce ţi-ai făcut în grabă bagajul, care oricum, nu conţine mai mult decît cîte o zi - una în care ai stat la masă cu ai tăi, una în care te-ai îndrăgostit, una în care cel mai bun prieten te-a dus să vezi marea şi alta în care a venit Jeff Buckley.

Şi cam atît.