Somn bizar

Azi noapte n-am avut insomnie. Doar că n-am putut dormi din cauza muzicii date la maxim la o terasă de peste drum, care găzduia o nuntă. De fapt, nu ştiu de ce mă plâng, când am avut parte de un tur al „hiturilor” preluate şi reinterpretate de muzicanţii respectivi. Somewhere Over the Rainbow, Dacă dragoste nu e, nimic nu e, Besame mucho, cam atît îmi amintesc din minunatul playlist. La un moment dat, m-am gîndit că n-ar strica nişte spectatori în plus. Poate unii într-o anume uniformă? Bleu, cu nişte epoleţi, poate? La 4 dimineaţa sun, fac sesizarea, iar poliţistul de la celălalt capăt al firului îmi spune cu o voce plicitisită: „Da, dră, trimitem pe cineva...” Am fost aproape sigură că nu se va întîmpla nimic, aproape că am avut remuşcări la gîndul că poate l-am deranjat din somn pe bietul om şi parcă-l şi vedeam reaşezîndu-se comod întru moţăială. În 5-10 minute, însă, maşina a sosit. Oh, my hero! Cu greu m-am reobişnuit cu liniştea de după; parcă era la fel de greu să adorm. Sau nu.

Tot aseară, am văzut Insomnia, cu Al Pacino. Era în nota serii. O primă ironie. A doua: personajul principal din film se numeşte Dormer. Dormer, da? Pe sistemul „to work – worker”, „to dorm – dormer”. Şi mi-am amintit de un bulgar care, în urmă cu nişte ani, într-un context, s-a referit la o persoană care dormea, numind-o „dormitor”, cel care doarme, deci. Corect, traducerea lui Dormer!