Când am ajuns de dimineaţă la serviciu, la intrare în clădire stătea o doamnă, cam de-o vârstă cu mama. Am salutat-o, mi-a răspuns cu uimire, am deschis şi m-am îndreptat spre lift. M-a urmat şi am aşteptat împreună liftul, fără să spună vreun cuvânt. Am invitat-o să urce prima în lift şi după ce m-am instalat şi eu şi am întrebat-o la ce etaj merge, mi-am dat seama că se retrăsese într-un colţ micuţă şi aproape speriată. N-am ştiut să fac alt lucru mai potrivit decât să-i zâmbesc. Apoi cele 7 etaje păreau interminabile. Am coborât înaintea ei, urându-i o zi bună. "O zi bună", mi-a răspuns, iar în timp ce deschideam uşa liftului am mai auzit-o mormăind ceva cu o voce plânsă. Se închisese uşa şi liftul plecase deja când am realizat că spusese "nu ca a mea". Nici măcar nu o întrebasem dacă puteam s-o ajut cumva. Deşi uneori nu e nimic de făcut pur şi simplu...

S-aveţi o zi mai bună decât a ei. Măcar e soare.