În sfîrşit am reuşit să merg să-i văd în noua formulă. Cătălin Mocan nu mai e pentru mulţi o noutate, într-un fel nici pentru mine în sensul că mă obişnuisem cu vocea lui dintr-o înregistrare de la radio a unei piese noi cu ceva timp în urmă, cînd nu avea încă nici titlu şi nici dezlegare la difuzare liberă şi oficială; noutatea era să-i văd pe scenă în haine noi, pentru că acolo se vede cu adevărat priceperea. N-am să fac acum apologia vremurilor apuse în care Dan Byron era vocalul, comparaţiile de genul Byron vs. Mocan pe care le tot aud în ultima vreme mi se par nu doar inutile, ci de-a dreptul lipsite de consideraţie în primul rînd faţă de cei doi. Am să spun însă că am încercat să merg acolo cu capul limpede şi gîndind "curat", cum spune Byron; cred că mi-a reuşit, dar urma de dezamăgire nu vine din absenţa lui din Kumm, ci din faptul că n-am simţit aproape nimic. A fost totul liniar. Era frumos aşa, stînd la masă, bînd o bere şi ascultînd muzică bună, cu multe clase peste mult din ceea ce se aude azi prin muzica românească, dar, cam atît. Vocea lui Mocan nu sună rău deloc, îmi place timbrul ei (pe undeva parcă-mi aminteşte de Martin Gore), piesele noi sună foarte bine, însă, Kumm-ul aşa cum l-am auzit eu vineri seara în Yellow Club nu m-a atins cu nimic. Voi mai merge să-i văd cîntînd cînd voi avea chef să ascult muzici bune cîntate live bine, dar nu ştiu dacă am să fac asta dintr-o nevoie acută. Sau poate ar trebui să le mai dau o şansă. Vom vedea.... În orice caz, Kumm rămîne printre preferaţii mei, no matter what.
